Umblă vorba…
Umblă vorba în sat cum că o fi și-o păți … (satul spiritual, împănat și el, în mod tradițional cu atotștiutorii preocupați mai mult de ograda vecinului și de ce îi poate lui/ei pielea, decât să se uite în oglindă mai cu atenție)… Să revin, umblă vorba că aș fi demon întrupat. Depinde de zi, și în ce toane mă prinzi 🤣. Sincer, cred că am greșit undeva cu ceva dacă sunt percepută drept un simplu demon, ar trebui să mă prindă în forma mea maximă când sunt mama lor a tuturor luați în gașcă sau separat.
E ușor să aplici etichete, atunci când nivelul tău de înțelegere se rezumă la ele și nimic mai mult… Mie îmi plac tare mult spiritele luminoase, adevărații îngeri pe pământ care n-ar omorî o muscă. Sigur, fără a lua în considerare faptul că lumina unui înger ar arde orice materie în care ar vrea să se întrupeze, și că la întrupare coboară lumina umbră a îngerului, care, cum să vă explic, e tot un fel de întuneric, dacă l-ai lua la bani mărunți. Iar îngerii din întuneric sunt îngeri căzuți, indiferent de motivul căderii lor. Mă opresc aici cu argumentația, că oricum, câinii latră, caravana trece, iar cu credințele orbești nu te pui, mama dracilor să fii…
Orbirea spirituală poate fi cauzată atât de un întuneric prea dens, dar și de o lumină prea puternică. Ochiul spiritual poate fi deschis de ambele, dar ceea ce vede e în esență tradus prin prisma cunoașterii existente la nivel de spirit. Îngerii cunoașterii au fost în al doilea val al căderii, și au căzut din iubire și… lipsa răbdării. Potențialul cunoașterii absolute se află în întunericul primordial, acolo unde divinitatea nu s-a dezvăluit încă, nici ea nu se cunoaște pe deplin, unde dacă faci lumină, se reduce raza de acțiune și capacitatea de manifestare.
Coloana de lumină și cercul ei de întuneric
Lumina prea puternică nu numai că te poate orbi, dar te și îmbată, de aceea își dezvoltă unii dependență de extazul mistic, sau de starea iluminării. Problema e că odată aflat acolo, nu mai simți nevoia de a face nimic altceva, iar imediat ce ai trecut de, reproducerea și/sau translația ei este o palidă imitație lipsită de acuratețe.
Așa cum cei din întuneric au nevoie de o sursă de lumină, și cei din lumină au nevoie să se încarce cu întuneric pentru a fi funcționali. Fiecare după posibilități. Echilibrul dintre cele două este unul precar, indiferent de care parte ai fi, plus că e plin de pericole legate de percepția celorlalți și de cât de tare îi poți deranja, plus cât de mult balans poate duce corpul fizic.
Ne place sau nu, trăim într-un univers dual, polarizat, lumină vs întuneric, bine vs rău, pozitiv vs negativ etc. În jurul unei coloane de lumină va fi un cerc de întuneric, iar în orice gaură de întuneric se va trezi o luminiță să vrea să-l ilumineze.
Pentru tema articolului de față e mai puțin relevant dacă cercul de întuneric este în jurul unei coloane de lumină naturală sau a unui locaș sfânt, sau ambele împreună. Calitatea ambelor se vede în contrastul dintre ele.
O apariție neașteptată
Eram în drum spre Dognecea, despre care am povestit aici experiența, și am reușit cu chiu cu vai să găsim drumul prin Bocșa printre palatele conaționalilor noștri, iar spre ieșirea din Ocna de Fier, într-o curbă am dat de casa din imaginea de prezentare a articolului, și nu am putut să nu oprim să o fotografiem din toate unghiurile, aveți câteva prim planuri mai jos pentru a vă face o idee…
Imaginile spun propria lor poveste (sau povești) și vă las să le citiți singuri și să vă minunați. Eu nu pot decât să spun că e cu siguranță casa cuiva, nu o pensiune sau altceva, în ciuda aparențelor. Și lăsând deoparte subiectele sculpturilor și ce reprezintă ele, e clar că munca necesară construirii unui astfel de ansamblu este titanică, talentul artistic neîndoielnic, individual, fiecare sculptură ar provoca un impact mult mai profund, așa este puțin prea mult, iar când realizezi că este locuința cuiva… Uau!
Pentru mine personal, în afara senzației acute de dejavu (poate am mai trecut pe acolo, poate am trecut pe lângă ceva asemănător în alt loc, sau poate cine știe ce altceva, nimic nu e exclus), recunosc că m-au încercat simultan dorința de a-l cunoaște pe proprietar și autor, eventual sperând să-l pot convinge să ne invite la o cafea să admirăm și interiorul, dar vai, deși am dat târcoale vreo 10-15 minute, nimic și nimeni nu a trădat vreo urmă de mișcare, dar și o vagă invidie? admirație? că omul a dat dovadă de puterea de a construi cuibul perfect pentru el, chiar și unul alcătuit din anticeruri. Și scos umbra la vedere, în văzul tuturor, iar cel mai interesant mi s-a părut faptul că drugul la poartă era așezat spre exterior, nu pentru a împiedica intrarea, ci ieșirea. Asta înseamnă să fii conștient!
